Iaşii ca geometrie variabilă. Ştiaţi că... (I)

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/iasii-ca-geometrie-variabila-stiati-ca-i--30624.html 

... oraşul Iaşi are 290 422 locuitori, conform RPL 2011?... Zona Metropolitană Iaşi are 382 484 locuitori?... aglomeraţia morfologică Iaşi are 352 383 locuitori?... zona urbană funcţională Iaşi are 383 980 locuitori?...

 Fig. 1 - Grid peste intravilanele din Nordul Moldovei

Din punctul de vedere al informaţiilor statistice, avem de-a face cu două categorii extreme de persoane: unii ce le consideră ca fiind inutile, chiar triviale, alţii care le savurează, având chiar un fetiş, în acest sens. Lăsând la o parte taxonomia, dacă informaţiile sunt puse în relaţie şi contextualizate spaţial, devin instrumente extrem de utile. Acestea sunt necesare cunoaşterii stării economice şi sociale a unui anumit teritoriu, relevării structurilor spaţiale sau proiectării strategiilor de dezvoltare, pe baza identificării avantajelor competitive şi comparative.

Dar ce sunt zonele urbane? În România actuală, nu mai putem disocia spaţiul periurban de oraşul mare sau mijlociu, care l-a generat. Deşi arealele proxime acestor oraşe nu sunt la fel de inserate şi asimilate în ţesutul urban, precum cele din vestul Europei, nu pot fi ignorate. Cu toate că au încă probleme de infrastructură urbană şi de relaţii de transport cu oraşul central, zonele periurbane joacă un rol din ce în ce mai important în economia oraşului. O parte dintre activităţile economice au fost delocalizate din oraşul central către periferie, iar noile implantări industriale şi de retail din periurban au avut drept argument spaţial proximitatea faţa de centrul urban. Să încercăm să ne imaginăm Iaşii fără Miroslava, Valea Lupului sau Holboca. E greu, pentru că unii dintre noi s-ar putea să locuim sau să lucrăm într-una dintre aceste comune. Firme ca Delphi, Metro, Dedeman, Arabesque, Caremil, CET2 etc. sunt tot atâtea motive ale practicii noastre cotidiene a spaţiului periurban ieşean.

Conform ESPON - Reţeaua europeană de observare a dezvoltării şi coeziunii teritoriale, există trei moduri de abordare a zonelor urbane: o abordare administrativă, una morfologică şi o alta funcţională. Primul tip de abordare defineşte geometria zonei urbane din punct de vedere legal. Fiind tributară gridului (para-) administrativ rigid, o astfel de geometrie nu reflectă neapărat realitatea teritoriului polarizat de către centrul urban principal. De multe ori politicul se amestecă atât de mult în trasarea limitelor acestor areale, încât geometria lor devine bizară. De exemplu, în cazul Asociaţiei Zona Metropolitană Suceava, comuna Şcheia, deşi cea mai integrată în sistemul local urban, nu este membră a acestei organizaţii, dar în schimb sunt membre comune profund rurale, precum Siminicea, Udeşti, Hânţeşti etc., situate departe de centrul urban şi ocolite de axele principale de transport. Uneori autorităţile locale, în dorinţa de a ameliora poziţia ierarhică a unui centru urban, au introdus în zona metropolitană comune ce nu sunt eficient polarizate de centrul urban. În cazul Clujului, nouă dintre cele 19 comune componente sunt în această situaţie (Aiton, Borşa, Căianu, Ciurila, Petreştii de Jos, Sânpaul, Săvădisla, Tureni şi Vultureni). În alte cazuri, geometria se abate de la realitatea sistemului de relaţii. Este şi cazul ZMI, unde comune slab inserate în sistemul local de relaţii sunt membre (Schitu Duca sau comunele de pe malul Prutului), în timp ce unităţile administrative de la vest de Leţcani, au fost ignorate, deşi, în cazul oraşului Podu Iloaiei, peste 20% din populaţia activă practică naveta către Iaşi. Din acest punct de vedere, zona urbană Iaşi, cu 382,5 mii locuitori, se află pe locul al IV-lea în ierarhia zonelor metropolitane centrate pe oraşele secundare ale României, după Constanţa (426 mii), Cluj (411) şi Timişoara (385). Dacă adăugăm şi populaţia comunelor cu statut de observator, cu 401 mii locuitori, Iaşii trece pe locul al III-lea, devansând Timişoara.

Din punctul de vedere morfologic, geometriile urbane se pliază pe continuitatea spaţiului construit. Acest tip de abordare priveşte oraşul ca un obiect fizic sau arhitectural. Dificultatea intervine în trasarea limitelor, dar şi în separarea statistică a satelor ce nu au contiguitate spaţială cu nucleul urban central. Pentru a atenua subiectivitatea desenului unei astfel de entităţi urbane, putem fixa praguri. De exemplu, dacă vom considera ca fiind spaţiu construit continuu acel spaţiu alcătuit din clădiri care se află la o distanţă maximă de 200 de metri, unele faţă de altele, Iaşii împreună cu Valea Lupului, Tomeşti şi areale mari din comunele Miroslava, Holboca, Bârnova şi Rediu, se situează, cu aproximativ 352 de mii locuitori, pe poziţia a III-a, după Cluj (375 mii) şi Timişoara (353 mii).

Abordarea funcţională defineşte zona urbană pe baza interacţiunilor dintre oraşul central şi zona periurbană. Geometria obţinută poate să fie în acord şi cu criterii morfologice. Fluxurile diurne de navetişti sunt cel mai adesea utilizate în delimitarea zonelor urbane funcţionale (în limbajul planificării teritoriale europene se utilizează acronimul FUA – Functional Urban Area). Fiind delimitate pe baza unui criteriu cantitativ, geometriile FUA sunt mai puţin subiective. Încorporând în zona urbană funcţională doar comunele ce generează fluxuri de navetişti de peste 15% din populaţia ocupată, Iaşii se situează, cu 384 de mii locuitori, pe locul al III-lea, după Constanţa (426 de mii) şi Cluj (397 de mii).

 Fig. 2 - Fluxurile estimate de navetişti (text)

Dintre toate statele spaţiului ESPON doar România şi Polonia nu au înregistrate fluxurile între unităţile de tip LAU2 (Local Area Unit, echivalent comunei), deși sunt indicatori indispensabili delimitării FUA (arii funcționale urbane - Functional Urban Area) În cazul României şi al Poloniei limitele FUA se suprapun limitelor LAU2 ale oraşelor mari şi medii, fapt care degradează poziția ariilor funcționale urbane ale celor două țări în ierarhia europeana a FUA. De ce o limită de abruptă şi veche (din 1968) de LAU2 ar trebui să fie considerată o demarcare FUA, mai ales atunci când luăm în considerare toate elementele spaţiale ale coeziunii teritoriale?

Reconsiderarea acestor limite spaţiale nu este doar o chestiune de stimă naţionala, ci şi o provocare încă neexplorată ştiinţific în România. Harta propune o reflecție asupra unor posibile structuri de tip FUA prin estimarea mobilității populației (a fluxurilor de navetiști). Pentru estimarea acestora a fost utilizat potenţialul de interacţiune, prin intermediul modelelor gravitare, care oferă rezultate exploratorii, orientative. O analiză efectivă a realității teritoriale ar trebui să se bazeze pe chestionare, care ar oferi informaţii asupra comportamentului spaţial real al persoanelor. Cu toate limitele lor, modelele permit o aproximare a comportamentului spaţial al unei populaţii oarecare situată în unităţile j, descriind probabilitatea cu care un anumit procentaj din populaţia acestor unităţi poate interacţiona cu unitatea i.

Pentru a estima fluxurile, s-a pornit de la ipoteza că există o corelaţie între masa potenţială de emisivitate a unei localităţi (aici numărul de salariaţi ce lucrează în altă localitate decât cea de domiciliu) şi masa potenţială de atracţie a altei localităţi (aici numărul total de salariaţi în localitatea respectivă) și că această corelație este ponderată de distanța care separă localitățile respective.

Cartografiarea fluxurilor de navetişti relevă structuri teritoriale ce demonstrează eterogenitatea spaţiului românesc. La nivel național se impune un areal de maximă manifestare a fluxurilor navetiste cuprins într-o geometrie ce descrie un patrulater cu vârfurile în Bucureşti, Piteşti, Brașov şi Buzău. La nivel regional, zonele de concentrare a fluxurilor de navetişti sunt structurate fie de marile oraşe precum Constanţa, Timișoara, Cluj, Iaşi, Oradea, Galaţi, Arad, Târgu Mureş etc.) fie de grupări urbane axiale (Mureşul mijlociu, Târnava Mare, Constanţa-Feteşti, Bistriţa inferioară, etc.). Coroborate cu harta polarizării urbane, fluxurile estimate de navetiști pot afina analizele asupra potențialului policentric regional manifestat de subsistemele urbane românești.