Crearea
Nomenclatorului european al Unităţilor Statistice Teritoriale (NUTS, care a
suferit deja modificări importante) şi aderarea României la acest sistem demonstrează
principalele limite ale actualei organizări administrative: absenţa unui nivel
regional şi teritorii judeţene închise în ele însele, deloc viabile financiar
în condiţiile descentralizării, ale căror reşedinţe sunt incapabile de
colaborare. Înfiinţarea regiunilor de dezvoltare a răspuns mai degrabă unor
exigenţe externe, apărute în contextul negocierilor de aderare, şi mai puţin
necesităţilor locale de dezvoltare. Ca urmare, s-au generat decupaje regionale,
încă oficioase, fără consistenţă identitară şi a căror logică teritorială e
deseori precară. Cazul hibridei Regiuni de dezvoltare Sud-Est devine
proverbial.
Cel puţin în teorie,
regionalizarea în România nu ar trebui să pună probleme de geometrie
teritorială. Avem teritorii istorice, unele cu îndelungată existenţă statală
(Moldova, Valahia, Transilvania), altele ce au funcţionat ca entităţi bine
individualizate (Banat sau Oltenia) şi chiar “franjuri” teritoriale capabile să
se structureze în entităţi administrative (Dobrogea, Crişana-Satmar). Dar
realitatea contrazice flagrant teoria. Meschinele războaie ale orgoliilor judeţene,
conduse de “baroni locali”, care au antrenat şi un număr important de cetăţeni,
demonstrează că punerea în practică a regionalizării se dovedeşte o
întreprindere extrem de dificilă.
Construcţia
teritoriului naţional românesc s-a realizat, ignorând orice cale alternativă,
într-o profundă şi neproductivă logică centralizatoare. Scopul primordial a
fost crearea rapidă a unei identităţi naţionale. Efectele pe termen mediu şi
scurt au fost cele scontate, impunând exteriorului o Românie (aparent) unitară.
Dar România a rămas blocată în această paradigmă de prea multe generaţii. Chiar
dacă în perioada interbelică s-a conştientizat necesitatea individualizării
unui nivel administrativ intermediar între judeţe şi nivelul naţional,
regionalizarea nu s-a materializat decât în interiorul a două intervale extrem
de scurte: cel al directoratelor ministeriale (7 la număr), între 1929 şi 1931,
şi cel al ţinuturilor (10 la număr, la care se adăuga şi Bucureştii), între1938
şi 1940. Dacă arondarea
judeţelor în cadrul celor 7 directorate ministeriale a ţinut cont în mare
măsură şi de decupajul provincial, ţinuturile din 1938 au ignorat, pe cât
posibil, limitele istorice. Episodul socialist vine cu încadrări teritoriale
aproximative, induse de arbitrariul teritorial ce a caracterizat această
perioadă. Perioada regiunilor de inspiraţie sovietică (1950-1968) a însemnat o
succesiune rapidă de patru decupaje teritoriale distincte (1950-1952,
1952-1956, 1956-1960, 1960-1968) iar anul 1968 aduce împărţirea actuală în judeţe.
După 45 de ani de funcţionare, în loc să fie principalele motoare ale
regionalizării, judeţele sabotează acest proiect.
În orice societate, sistemul administrativ este conceput
în vederea eficientizării gestiunii resurselor umane şi naturale ale unui teritoriu.
E necesar ca acest sistem să fie flexibil şi să articuleze armonios
necesităţile fiecărui nivel de organizare (local, judeţean, regional etc.).
Dinamica actuală accelerată a sistemului economic şi social, care se
repercutează asupra organizării spaţiale a obişnuinţelor de consum, a
tehnologiilor de producţie a bunurilor şi serviciilor, a fluxurilor, a
obişnuinţelor de practicare a teritoriului, impune un caracter de
perisabilitate structurilor teritoriale şi, mai ales, a geometriilor lor administrative.
Această dinamică are un anumit grad de „perversitate”, pentru că nu întotdeauna
se manifestă într-o manieră vizibilă. Ignorarea acestor dinamici impune
acumularea în timp a unor tensiuni şi dezechilibre de natură diversă, ce pot
afecta funcţionarea pe termen lung, nu numai a organizărilor
teritorial-administrative intermediare (judeţe, regiuni etc.), ci chiar a
întregului teritoriu naţional. Exemplele sunt multiple. Emanciparea
comunităţilor locale şi regionale induce tensiuni din interior, care demonstrează
forţa inerţiei teritoriale a structurilor ignorate până acum: revendicările regionale
ale secuilor, mişcarea regionalistă transilvăneană, problema judeţelor abuziv
desfiinţate etc. Foarte gravă este şi plafonarea funcţională a „metropolelor
regionale” (Iaşi, Cluj, Timişoara), cândva centrele incontestabile ale
provinciilor periferice. Aceste oraşe reprezentau veritabile relee urbane
indispensabile Bucureştilor pentru a gestiona eficient teritoriul naţional; în
lipsa nivelului regional de organizare, acestor oraşe li s-a atrofiat
capacitatea de polarizare la nivelul provinciilor iar deschiderea frontierelor
demonstrează din plin ineficienţa lor. Toată faţada vestică a României s-a
(re)orientat funcţional către metropolele central europene Budapesta şi Viena.
E suficient să vedem câte curse din Sighet, Satu Mare, Carei sau Oradea sunt către
Aeroportul
Ferihegy, pentru a ne da seama de măsura acestei reorientări.
(Ziarul de Iasi, 29.08.2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu