Patriotismul şi policentrismul în ecuaţia regionalizării

Patriotismul este cel mai mare duşman al regionalizării. Discursurile politicienilor sau ale intelectualilor, figuri publice sau nu, se pliază, în funcţie de situaţie, fie pe ideea patriotismului local, fie pe cea a patriotismului naţional. Prin contaminare, oamenii de rând au ajuns să vadă în regionalizare un „bau bau”, care vine să le desfiinţeze buna ordine internă judeţeană, cât şi buna relaţie cu îndepartata metropolă naţională.

Atunci când statul era închis în spatele frontierelor, un sistem centralizat era relativ eficient. Odată cu deschiderea economică şi teritorială a ţării noastre, acest tip de sistem nu mai asigură coeziunea necesară, punând în pericol chiar supravieţuirea funcţională a României. Scoateţi janta de la o roată de bicicletă. Ceea ce era cândva o structură rigidă şi funcţională, devine o instalaţie extrem de fragilă, din care spiţele se pot risipi. Tot aşa şi structura teritorială a României nu mai este decât o construcţie fragilă. Teritoriile pulverizate în alveole judeţene de mici dimensiuni, în absenţa unor metropole regionale autohtone, sunt nevoite să se recentreze funcţional pe metropole din afara graniţelor. Bucureştii, în rol de pivot în ecuaţia teritorială naţională, este insuficient pentru a asigura coeziunea teritorială a României. În lipsa unor metropole regionale pe post de relee în teritoriu şi în cvasi-absenţa relaţiilor directe între judeţele vecine, Capitala nu-şi poate juca eficient rolul de metropolă naţională. Putem fi patrioţi până-n rărunchi, dar degeaba, dacă nu înţelegem mecanismele de funcţionare ale teritoriului.

Eficienţa unei naţiuni nu stă neaparat în forţa capitalei, cât mai ales în competitivitatea teritoriilor sale. Germania, Italia sau Elveţia sunt doar câteva exemple ce pot susţine afirmaţia. Aceste state au optat pentru construcţii teritoriale naţionale policentrice, în care fiecare metropolă regională îşi joacă propriul rol, fiind integrată în sisteme complicate de relaţii la nivel naţional şi internaţional. Să luăm cazul Germaniei, care reprezintă arhetipul construcţiilor statale policentrice. Berlinul, cel mai important centru politic şi administrativ al ţării, e surclasat în multe domenii de alte metropole: Frankfurt pe Main e capitală incontestabilă a serviciilor bancare şi de asigurări ale Germaniei, jucând un rol de prim ordin şi la nivel global; este în acelaşi timp şi cel mai mare hub aerian al statului şi unul dintre cele mai mari noduri de comunicaţii ale Europei; regiunea urbană Rhein-Ruhr işi asigură detaşat primatul industrial, dar şi pe cel demografic; Munchen e capitala turismului şi a IT-ului german etc. Diviziunea teritorială a funcţiilor social-economice asigură complementaritate funcţională între regiunile germane. Astfel, coeziunea teritorială este potenţată şi impune eficienţă maximă Germaniei în raport cu Franţa sau Marea Britanie, unde, în ciuda eforturilor de descentralizare, capitalele concentreză funcţiile de control teritorial şi economic. 

Veţi spune că exemplul unui stat mare şi important economic nu poate fi un reper pentru noi. Sunt de acord că România nu e Germania. Başca, acest stat mai e şi locuit de nemţi. Mai mult, puteţi să aduceţi în discuţie şi faptul că geometriile administrative ale Germaniei, în care tradiţia oraşelor libere a impus în gridul administrativ regional şi construcţii teritoriale exclusiv urbane, precum oraşele-landuri Hamburg şi Bremen, nu sunt adecvate Romaniei. Şi cu asta sunt de acord. Însă, geografia operează cu un concept numit transcalaritate, ce reprezintă proprietatea unui teritoriu sau fenomen de a se organiza la diferite scări spaţiale. În această logică, toate fenomenele şi tipurile de organizare pot fi reduse la scară, păstrând bineînţeles proporţiile. Să luăm cazul regiunii de Nord-Est, care în actuala sa formă poate deveni o regiune administrativă mai eficientă, decât dacă am obţine două sau chiar trei pseudo-regiuni, cu o geometrie asemănătoare celor de factură sovietică din anii 60. Urmând exemplul policentric de organizare al Germaniei, putem susţine specializări funcţionale la nivele teritoriale inferioare, bazându-ne pe brandurile existente sau construind altele noi. În cazul Iaşilor, consolidarea serviciilor sanitare şi a celor de învăţămant superior, în paralel cu cercetarea ştiinţifică, îl va impune ca un pol atractiv pentru neoindustrii. Sprijinirea activităţilor culturale şi punerea în valoare a monumentelor, vor imprima atractivitate turistică. Axa Bacău-Piatra Neamţ-Bicaz, dacă va fi sprijinită ca axă industrială de prim rang a regiunii, va atrage sediile sociale ale unor importante companii la nivel naţional. Consolidarea grupării Suceava-Botoşani ar impune polarizarea eficientă a părţii nordice a Moldovei. Potenţarea economică a unor oraşe secundare, precum Bârlad, Vaslui sau Roman va imprima stabilitate spaţiilor rurale proxime. Sprijinirea activităţilor turistice în zona montană suceveană şi nemţeană va impune o regiune turistică integrată de prim rang. Toate acestea vor duce la consolidarea coeziunii teritoriale şi la creşterea competitivităţii unei regiuni ce are potenţial.

(Ziarul de Iasi, 26.09.2013)