Mai este Moldova un teritoriu? (II)

Glosar: frâna distanţei - termen geografic care descrie efectul distanței asupra interacțiunilor culturale sau spațiale (o viteză mică de deplasare semnifică interacţiuni reduse); taxonomie teritorială – clasificare a teritoriilor; transcalaritate – proprietate a unui spaţiu sau fenomen de a se organiza la diferite scări spaţiale (locală, subregionala, regională etc.).

Moldovele actuale reprezintă rezultatul unor “perversiuni” ale istoriei. În urma fiecărei divizări a vechiului stat, marile puteri ocupante au fost preocupate să investească teritoriul rezultat cu o personalitate nouă, pornind de la impunerea unei denumiri care să amintească tot mai puţin de cea originală. În acest sens, cazul Austriei, care a inventat efectiv Bucovina, nu este deloc discret. Dar nu doar forţele externe inamice au afectat teritoriul Moldovei, ci şi stângăciile structurilor interne de încadrare politico-administrativă; acestea pot fi chiar mai nocive deoarece ating nu numai teritoriul, ci şi modul de a-l trăi, respectiv teritorialitatea.

Revigorarea economică şi culturală a Moldovei depinde şi de regionalizare. Judeţele, fie ele doar ale regiunii de Nord-Est, trebuie să conlucreze, nu să nască animozităţi! Dizidenţa teritorială a Sucevei, ce (re)inventează centralităţi în sudul Bucovinei şi în teritoriile proxime, e binecunoscută. Suceava nu e capitala Bucovinei, ci a judeţului Suceava. Capitala Bucovinei e dincolo de limitele politice fireşti ale României. În lipsa centrului cultural, teritorialitatea bucovineană nu e pe deplin fundamentată iar neo-bucovinismul ultimilor ani poate deveni un pericol pentru integritatea teriorială a României, dacă, în paralel, există o mişcare de aceeaşi intensitate şi în Bucovina de Nord.

A-l aduce pe Ştefan cel Mare în ecuaţia bucovineană este la fel de necuviincios ca şi utilizarea sa drept personaj central al mişcării stataliste din Republica Moldova şi nu serveşte decât acelaşi spaţiu fost sovietic. Bucovina nu a fost a lui Ştefan, ci a lui Franz Joseph! Bunicul, născut în Bucovina anului 1907, era mândru că e român şi că el şi predecesorii săi şi-au păstrat nealterată fiinţa naţională. Bucoviniştii noi se dezic de teritorialitatea lor regională şi aderă, ignorând transcalaritatea teritorială, la una sub-judeţeană, arătând mândri către negurile istoriei cum au fost sub stăpânire austriacă; în viziunea lor această stăpânire le conferă o oarecare nobleţe. Ciudată metamorfoza bucovinenilor!

Suceava nu are motive să fie nostalgică după stăpânirea austriacă. Această perioadă a dus la degradarea ierarhică a oraşului frontalier, chiar şi în teritoriul mai restrâns al Bucovinei sudice (în 1918 Rădăuţi era cel mai mare oraş de pe teritoriul actual al judeţului). Exhumarea şi restaurarea teritorialităţii bucovinene şi extinderea ei asupra întregului judeţ e o greşeală şi contrazice istoria invocată atât de des de personajele implicate în regionalizare (mai puţin de 2/3 din teritoriul şi populaţia judetului aparţine Bucovinei sudice). Mai mult, să extinzi această teritorialitate şi asupra judeţelor vecine! Ca să sprijini ce!? Un oraş mediu, pe locul patru în ierarhia oraşelor din regiunea de dezvoltare Nord-Est, pe 1/3 moldovean (Burdujeni, cel mai populat cartier al oraşului, nu a făcut parte din Bucovina).

 “Noi nu concurăm cu Iaşul. Îl respectăm. Noi am dat capitala la Iaşi, iar ei ce au făcut? Au dat-o la Bucureşti”, a spus Gheorghe Flutur pe data de 26 iulie la dezbaterea organizată de Consiliul Judeţean Suceava privind înfiinţarea celei de-a doua regiuni în partea de Nord-Est a României. Lăsând la o parte ciudata interpretare a istoriei iniţierii statului român, Suceava nu a cedat statutul de capitală Iaşilor, ci l-a pierdut pe considerente geo-strategice. Când era capitala unui stat moldovenesc incipient, care se reducea la vechile ţinuturi proxime, era centrală şi eficientă. Extinderea Moldovei i-a creat un “handicap” de centralitate! Într-o perioadă în care frâna distanţei era fundamentală în gestionarea unui teritoriu, Suceava a devenit o capitală ineficientă – faptul este extrem de vizibil, odată cu ocuparea de către otomani a (sudului) Basarabiei, în ultima parte a domniei ştefaniene. A început o perioadă a capitalelor itinerante, în care domnitorul (începând cu Ştefan şi până la Lapuşneanu) era mai prezent în Vaslui, Huşi, Bârlad sau Iaşi, adică mai aproape de fragila frontieră cu otomanii, decât în Suceava. După ce a fost capitala Moldovei în intervalul 1388 – 1564, Iaşii a preluat această misiune, pe considerente de centralitate.

Sucevenii trebuie să înteleagă că o regiune administrativă nu e făcută pentru a servi un oraş sau altul, ci pentru a imprima substructurilor teritoriale componente coeziune şi eficienţă în evoluţia ulterioară. Vorbind strict în termeni de competitivitate regională şi coeziune teritorială, o reşedinţă puternică ar imprima regiunii un plus de competitivitate, dar una mediocră n-ar induce coeziunea teritorială atât de necesară dezvoltarii durabile.

(Ziarul de Iasi, 22.08.2013)