Patriotismul şi policentrismul în ecuaţia regionalizării

Patriotismul este cel mai mare duşman al regionalizării. Discursurile politicienilor sau ale intelectualilor, figuri publice sau nu, se pliază, în funcţie de situaţie, fie pe ideea patriotismului local, fie pe cea a patriotismului naţional. Prin contaminare, oamenii de rând au ajuns să vadă în regionalizare un „bau bau”, care vine să le desfiinţeze buna ordine internă judeţeană, cât şi buna relaţie cu îndepartata metropolă naţională.

Atunci când statul era închis în spatele frontierelor, un sistem centralizat era relativ eficient. Odată cu deschiderea economică şi teritorială a ţării noastre, acest tip de sistem nu mai asigură coeziunea necesară, punând în pericol chiar supravieţuirea funcţională a României. Scoateţi janta de la o roată de bicicletă. Ceea ce era cândva o structură rigidă şi funcţională, devine o instalaţie extrem de fragilă, din care spiţele se pot risipi. Tot aşa şi structura teritorială a României nu mai este decât o construcţie fragilă. Teritoriile pulverizate în alveole judeţene de mici dimensiuni, în absenţa unor metropole regionale autohtone, sunt nevoite să se recentreze funcţional pe metropole din afara graniţelor. Bucureştii, în rol de pivot în ecuaţia teritorială naţională, este insuficient pentru a asigura coeziunea teritorială a României. În lipsa unor metropole regionale pe post de relee în teritoriu şi în cvasi-absenţa relaţiilor directe între judeţele vecine, Capitala nu-şi poate juca eficient rolul de metropolă naţională. Putem fi patrioţi până-n rărunchi, dar degeaba, dacă nu înţelegem mecanismele de funcţionare ale teritoriului.

Eficienţa unei naţiuni nu stă neaparat în forţa capitalei, cât mai ales în competitivitatea teritoriilor sale. Germania, Italia sau Elveţia sunt doar câteva exemple ce pot susţine afirmaţia. Aceste state au optat pentru construcţii teritoriale naţionale policentrice, în care fiecare metropolă regională îşi joacă propriul rol, fiind integrată în sisteme complicate de relaţii la nivel naţional şi internaţional. Să luăm cazul Germaniei, care reprezintă arhetipul construcţiilor statale policentrice. Berlinul, cel mai important centru politic şi administrativ al ţării, e surclasat în multe domenii de alte metropole: Frankfurt pe Main e capitală incontestabilă a serviciilor bancare şi de asigurări ale Germaniei, jucând un rol de prim ordin şi la nivel global; este în acelaşi timp şi cel mai mare hub aerian al statului şi unul dintre cele mai mari noduri de comunicaţii ale Europei; regiunea urbană Rhein-Ruhr işi asigură detaşat primatul industrial, dar şi pe cel demografic; Munchen e capitala turismului şi a IT-ului german etc. Diviziunea teritorială a funcţiilor social-economice asigură complementaritate funcţională între regiunile germane. Astfel, coeziunea teritorială este potenţată şi impune eficienţă maximă Germaniei în raport cu Franţa sau Marea Britanie, unde, în ciuda eforturilor de descentralizare, capitalele concentreză funcţiile de control teritorial şi economic. 

Veţi spune că exemplul unui stat mare şi important economic nu poate fi un reper pentru noi. Sunt de acord că România nu e Germania. Başca, acest stat mai e şi locuit de nemţi. Mai mult, puteţi să aduceţi în discuţie şi faptul că geometriile administrative ale Germaniei, în care tradiţia oraşelor libere a impus în gridul administrativ regional şi construcţii teritoriale exclusiv urbane, precum oraşele-landuri Hamburg şi Bremen, nu sunt adecvate Romaniei. Şi cu asta sunt de acord. Însă, geografia operează cu un concept numit transcalaritate, ce reprezintă proprietatea unui teritoriu sau fenomen de a se organiza la diferite scări spaţiale. În această logică, toate fenomenele şi tipurile de organizare pot fi reduse la scară, păstrând bineînţeles proporţiile. Să luăm cazul regiunii de Nord-Est, care în actuala sa formă poate deveni o regiune administrativă mai eficientă, decât dacă am obţine două sau chiar trei pseudo-regiuni, cu o geometrie asemănătoare celor de factură sovietică din anii 60. Urmând exemplul policentric de organizare al Germaniei, putem susţine specializări funcţionale la nivele teritoriale inferioare, bazându-ne pe brandurile existente sau construind altele noi. În cazul Iaşilor, consolidarea serviciilor sanitare şi a celor de învăţămant superior, în paralel cu cercetarea ştiinţifică, îl va impune ca un pol atractiv pentru neoindustrii. Sprijinirea activităţilor culturale şi punerea în valoare a monumentelor, vor imprima atractivitate turistică. Axa Bacău-Piatra Neamţ-Bicaz, dacă va fi sprijinită ca axă industrială de prim rang a regiunii, va atrage sediile sociale ale unor importante companii la nivel naţional. Consolidarea grupării Suceava-Botoşani ar impune polarizarea eficientă a părţii nordice a Moldovei. Potenţarea economică a unor oraşe secundare, precum Bârlad, Vaslui sau Roman va imprima stabilitate spaţiilor rurale proxime. Sprijinirea activităţilor turistice în zona montană suceveană şi nemţeană va impune o regiune turistică integrată de prim rang. Toate acestea vor duce la consolidarea coeziunii teritoriale şi la creşterea competitivităţii unei regiuni ce are potenţial.

(Ziarul de Iasi, 26.09.2013)

Regionalizare (II)

Orice construcţie teritorială eficientă are la bază o logică de funcţionare a structurilor sale. Atunci când ne raportăm la nivelul naţional este vorba în primul rând de logica "naturală" a construcţiei interne: o câmpie sau o reţea convergentă de văi către o mare depresiune internă facilitează controlul politic şi militar sau administrarea centralizată a resurselor social-economice fără mari cheltuieli energetice, pe când un teritoriu în mod natural fragmentat va îngreuna considerabil funcţionarea unei structuri centralizate şi va conduce, de cele mai multe ori, la un sistem administrativ regionalizat sau chiar federal. Prezenţa barierelor carpatice şi a celor hidrografice (Dunărea şi Siretul inferior) şi insuficienta lor înzestrare infrastructurală, poziţia periferică a capitalei şi frâna distanţei, neobişnuit de mare pentru perioada actuală, situează România în a doua categorie. Aceste caracteristici ale teritoriului naţional nu trebuie considerate un handicap, ci repere spaţiale, care vin în sprijinul regionalizării şi mai ales al identificării unor geometrii eficiente ale viitoarelor regiuni.

Geometriile nivelului regional de organizare administrativă, aflate sub controlul nivelului naţional, sunt mai instabile, fiind dictate, de cele mai multe ori, de strategiile pe termen mediu şi lung ale statului. Dar cum nivelul administrativ regional, lăsând la o parte efemerele episoade interbelice, va fi o noutate pentru România, trebuie identificate elementele teritoriale principale ce vor asigura logica teritorială de funcţionare a acestor construcţii administrative. Altfel riscăm să creăm nişte teritorii de ochii lumii. Când ne raportăm la nivelul regional, logica teritorială nu trebuie să ignore polii urbani majori, axele sau regiunile urbane capabile să structureze funcţional şi administrativ un teritoriu. De asemenea, gridul administrativ trebuie să se raporteze şi la chestiunea identităţii.

Din câte se observă şi din discursurile politicienilor de ieri şi de astăzi, limitele vechilor provincii nu vor reprezenta în regionalizare un reper fundamental. Pe 20 iunie, la Cluj, vice-premierul Dragnea, răspunzând unei persoane care a pus problema realizării unor regiuni mari suprapuse vechilor provincii istorice, a afirmat: “Nu vreau să pun foc la temelia statului unitar român. Dacă va fi o regiune mare Transilvania, atunci de ce să nu fie şi o regiune mare Muntenia şi alta Moldova, să avem trei regiuni, cu trei capitale?” Autorităţile se tem de o eventuală dezasamblare a României? Ca să fiu onest, acest discurs l-am auzit şi din partea unor persoane neangajate politic, intelectuali sau, prin contaminare, simpli cetăţeni. De unde vine această temere? Răspunsul la această întrebare ar putea reprezenta un subiect de reflecţie pentru un alt articol. Pasămite românii nu mai au încredere în ei înşişi. Din păcate!

Sunt însă capabile geometriile regiunilor de dezvoltare să genereze teritorii care să intre în competiţie cu mult mai bogatele regiuni din zona centrală şi de vest a U.E.? Dacă am realiza un top al celor mai nereuşite regiuni, acestea ar fi: Regiunea de Sud-Est, hibridă din punct de vedere teritorial (deopotrivă moldovenească, valahă şi dobrogreană), Regiunea de Vest, unde judeţul Hunedoara este decuplat de arealul puternic polarizat de Timişoara şi Arad, şi Regiunea Centru, care reprezintă o sumă de teritorialităţi locale, care par că nu vor să se agrege. Poate nu întâmplător a apărut pe canalele media o variantă “primenită” a gridului administrativ, ce reconsideră limitele acestor trei regiuni. Dacă Regiunea de Sud-Est apare scindată într-o regiune dobrogeană şi o alta situată în partea stângă a Dunării, îmbunătăţindu-se cumva apartenenţa identitară, schimbările ce au intervenit în partea sudică a Transilvaniei nu sunt decât compromisuri politice necesare satisfacerii orgoliilor politice şi locale ale Sibiului şi Braşovului. Lăsând la o parte Regiunea Sud, care s-a construit într-o altă logică, centrată fiind pe Bucureşti, singura regiune ce are logică teritorială este Regiunea de Sud-Vest, suprapusă în linii mari Olteniei, unde principalele linii de forţă converg către reşedinţa sa, Craiova.

Am lăsat la urmă “cireşele de pe tort” - Regiunile de Nord-Vest şi Nord-Est care, deşi aparent unitare, au probleme grave de logică teritorială. În primul caz, Regiunea de NV, care se doreşte a fi centrată pe Cluj, e de fapt descentrată pe acest mare oraş, care-şi vede amputat hinterlandul său regional, care se extinde mai degrabă în actuala Regiune Centru. Situaţia celei mai mari părţi a Moldovei (Nord-Est) este de asemenea gravă. Altădată teritoriu de tranzit continental, al cărui logică teritorială era centrată pe viaţa de relaţie, a devenit treptat un “cul de sac” decuplat de la marile fluxuri transeuropene. Prin amputarea judeţelor sudice i se accentuează caracteristica de “fundătură”, dobândită recent şi accentuată în ultimii ani prin caracterul din ce în ce mai pronunţat de fortăreaţă al frontierei estice. 

(Ziarul de Iasi, 12.09.2013)

Regionalizare (I)

Crearea Nomenclatorului european al Unităţilor Statistice Teritoriale (NUTS, care a suferit deja modificări importante) şi aderarea României la acest sistem demonstrează principalele limite ale actualei organizări administrative: absenţa unui nivel regional şi teritorii judeţene închise în ele însele, deloc viabile financiar în condiţiile descentralizării, ale căror reşedinţe sunt incapabile de colaborare. Înfiinţarea regiunilor de dezvoltare a răspuns mai degrabă unor exigenţe externe, apărute în contextul negocierilor de aderare, şi mai puţin necesităţilor locale de dezvoltare. Ca urmare, s-au generat decupaje regionale, încă oficioase, fără consistenţă identitară şi a căror logică teritorială e deseori precară. Cazul hibridei Regiuni de dezvoltare Sud-Est devine proverbial.

Cel puţin în teorie, regionalizarea în România nu ar trebui să pună probleme de geometrie teritorială. Avem teritorii istorice, unele cu îndelungată existenţă statală (Moldova, Valahia, Transilvania), altele ce au funcţionat ca entităţi bine individualizate (Banat sau Oltenia) şi chiar “franjuri” teritoriale capabile să se structureze în entităţi administrative (Dobrogea, Crişana-Satmar). Dar realitatea contrazice flagrant teoria. Meschinele războaie ale orgoliilor judeţene, conduse de “baroni locali”, care au antrenat şi un număr important de cetăţeni, demonstrează că punerea în practică a regionalizării se dovedeşte o întreprindere extrem de dificilă.

Construcţia teritoriului naţional românesc s-a realizat, ignorând orice cale alternativă, într-o profundă şi neproductivă logică centralizatoare. Scopul primordial a fost crearea rapidă a unei identităţi naţionale. Efectele pe termen mediu şi scurt au fost cele scontate, impunând exteriorului o Românie (aparent) unitară. Dar România a rămas blocată în această paradigmă de prea multe generaţii. Chiar dacă în perioada interbelică s-a conştientizat necesitatea individualizării unui nivel administrativ intermediar între judeţe şi nivelul naţional, regionalizarea nu s-a materializat decât în interiorul a două intervale extrem de scurte: cel al directoratelor ministeriale (7 la număr), între 1929 şi 1931, şi cel al ţinuturilor (10 la număr, la care se adăuga şi Bucureştii), între1938 şi 1940. Dacă arondarea judeţelor în cadrul celor 7 directorate ministeriale a ţinut cont în mare măsură şi de decupajul provincial, ţinuturile din 1938 au ignorat, pe cât posibil, limitele istorice. Episodul socialist vine cu încadrări teritoriale aproximative, induse de arbitrariul teritorial ce a caracterizat această perioadă. Perioada regiunilor de inspiraţie sovietică (1950-1968) a însemnat o succesiune rapidă de patru decupaje teritoriale distincte (1950-1952, 1952-1956, 1956-1960, 1960-1968) iar anul 1968 aduce împărţirea actuală în judeţe. După 45 de ani de funcţionare, în loc să fie principalele motoare ale regionalizării, judeţele sabotează acest proiect.

În orice societate, sistemul administrativ este conceput în vederea eficientizării gestiunii resurselor umane şi naturale ale unui teritoriu. E necesar ca acest sistem să fie flexibil şi să articuleze armonios necesităţile fiecărui nivel de organizare (local, judeţean, regional etc.). Dinamica actuală accelerată a sistemului economic şi social, care se repercutează asupra organizării spaţiale a obişnuinţelor de consum, a tehnologiilor de producţie a bunurilor şi serviciilor, a fluxurilor, a obişnuinţelor de practicare a teritoriului, impune un caracter de perisabilitate structurilor teritoriale şi, mai ales, a geometriilor lor administrative. Această dinamică are un anumit grad de „perversitate”, pentru că nu întotdeauna se manifestă într-o manieră vizibilă. Ignorarea acestor dinamici impune acumularea în timp a unor tensiuni şi dezechilibre de natură diversă, ce pot afecta funcţionarea pe termen lung, nu numai a organizărilor teritorial-administrative intermediare (judeţe, regiuni etc.), ci chiar a întregului teritoriu naţional. Exemplele sunt multiple. Emanciparea comunităţilor locale şi regionale induce tensiuni din interior, care demonstrează forţa inerţiei teritoriale a structurilor ignorate până acum: revendicările regionale ale secuilor, mişcarea regionalistă transilvăneană, problema judeţelor abuziv desfiinţate etc. Foarte gravă este şi plafonarea funcţională a „metropolelor regionale” (Iaşi, Cluj, Timişoara), cândva centrele incontestabile ale provinciilor periferice. Aceste oraşe reprezentau veritabile relee urbane indispensabile Bucureştilor pentru a gestiona eficient teritoriul naţional; în lipsa nivelului regional de organizare, acestor oraşe li s-a atrofiat capacitatea de polarizare la nivelul provinciilor iar deschiderea frontierelor demonstrează din plin ineficienţa lor. Toată faţada vestică a României s-a (re)orientat funcţional către metropolele central europene Budapesta şi Viena. E suficient să vedem câte curse din Sighet, Satu Mare, Carei sau Oradea sunt către Aeroportul Ferihegy, pentru a ne da seama de măsura acestei reorientări.

(Ziarul de Iasi, 29.08.2013)

Picnic la marginea ... Roşiei Montane

 Foto: Mihai Bulai

Deşi intenţionam să continui în articolul din săptămâna aceasta chestiunea regionalizării, nu am putut ignora mişcările recente împotriva proiectului Gold Corporation de exploatare a aurului de la Roşia Montană. Nici nu ai cum să rămâi indiferent faţă de acest subiect. La Cluj, Bucureşti, Iaşi, Sibiu etc. au avut loc cele mai pestriţe manifestări de până acum, ce au adunat grupuri eterogene de oameni, unii cu viziuni şi doctrine bine definite: ecologişti, de la cei temperaţi, la tree-huggers radicali, naţionalişti, socialişti şi liberali, dar şi cetăţeni ce aparţin unor categorii intermediare cu diverse motive de revoltă.

La Roşia Montană Gold Corporation (RMCG) mă deranjează strategia de publicitate, deloc onestă: o doamnă timidă ce vorbeşte cu o voce tremurândă şi împleteşte şosete pentru a-şi întreţine copii, studentul de la Petroşani, care astăzi nu mai are grija bursei etc. Toate aceste secvenţe de viaţă nu te pot lăsa indiferent, înduioşează. Dar să vedeţi ce meşteşugit este alcătuită pagina de facebook a companiei RMGC, ce poartă numele simplu, dar percutant, Proiectul Roşia Montană (655 de mii de like-uri, cea mai mare pagină a judeţului Alba, cf. facebrands.ro). Cuvântul “proiect” seduce, are conotaţie pozitivă, implică evoluţie, planuri de viitor. Pagina prezintă tradiţii din zonă, fotografii cu oameni fericiţi, copii şi câteva case renovate, fragmente de istorie. Cu greu am dat de obiectivele proiectului. Acolo am găsit adevăruri trunchiate: “vom crea peste 2 300 de locuri de muncă directe pe perioada etapei de construcţie a minei, 880 de locuri de muncă directe în timpul exploatării […]. De asemenea, Proiectul Roşia Montană va crea baza pentru dezvoltarea turismului în zonă.” Ce fel de turism? Poate au în vedere încadrarea Roşiei Montane, alături de Pripyat-Cernobil sau Fukushima, în rândul obiectivelor dark-tourism. Pentru că însoţitorii vor fi indispensabili, îmi zboară gândul la romanul “Picnic la marginea drumului” al fraţilor Strugaţky. Care mină, când exploatarea e în carieră? O strategie de ochii lumii, pentru cei neatenţi. De fapt adevărata strategie a RMGC pare a fi alta: "după noi potopul". Prin exploatarea extensivă, în carieră, RMGC urmăreşte ca în 15-20 de ani să epuizeze zăcământul, iar atunci aurul Roşiei Montane va deveni istorie.

Proiectul RMCG sfidează bunul simţ. E un proiect ineficient pentru România iar chestiunea redevenţei mi se pare cea mai puţin importantă! Proiectul ignoră întregul alfabet al planificarii teritoriale – nu vom fi mai competitivi în plan economic, nu vom asigura nici coeziunea teritorială şi cu siguranţă, ceea ce se urmăreşte a se face la Roşia Montană, nu e dezvoltare durabilă. Başca, nu e etic sa distrugi iremediabil o zonă pentru o iluzorie mai bună funcţionare a economiei unui stat! Nu aparţin unei tabere de ecologişti radicali şi nu am nimic impotriva unui minerit în subteran, ce aduce atingeri mai modeste mediului şi peisajului. Proiectele de minerit extensiv nu ar trebui să fie implementate în zonele de veche şi relativ densă populare. Exploatarea în carieră, neprietenoasă ecologic, poate fi practicată fără riscuri prea mari doar în regiunile foarte slab populate, precum centrul şi nordul Canadei, Australia de Vest sau Siberia – zone în care ecumena s-a extins recent.

Nu mai aduc în discuţie dezavantajele unei exploatări în carieră asupra peisajului şi mediului natural şi nici asupra istoriei milenare a zonei Roşia Montană! Mă voi focaliza asupra impactului economic şi social pe care proiectul îl va avea asupra comunităţii locale. În prima fază (de scurtă durată) RMGC va avea nevoie de 2300 de oameni în vederea scoaterii la zi a zăcămintelor de aur şi de metale asociate. Această operaţiune, numită inadecvat “etapă de construcţie a minei”, va antrena probabil o mare parte a populaţiei locale. Pentru exploatarea extensivă propriu-zisă, RMGC mai are nevoie doar de cca. 800 de oameni, mulţi dintre ei cu înaltă calificare, ca urmare o buna parte a forţei de muncă va fi asigurată din exteriorul zonei. După epuizarea zăcământului, estimată a avea loc peste 15-20 de ani, începe coşmarul. Exploatarea va lăsa în urmă, pe lângă iazul de decantare, un gol imens în locul unde acum se află Masivul Cârnic, o gaură a cărei suprafaţă va fi mai mare decât a exploatării de pe vremea lui Ceauşescu, ce a dus la dispariţia Masivului Cetate. Ecologizarea zonei va fi o întreprindere de durată, restabilirea vegetaţiei într-un mediu acid şi încărcat cu reziduuri de metale grele fiind extrem de dificilă. În această etapă există riscul ca RMGC să-şi declare voit falimentul, aşa cum au procedat firme miniere americane şi canadiene în state precum Columbia, Peru sau din Africa, iar statul roman să rămână singurul actor implicat în această costisitoare activitate. Proiectul Rosia Montana va genera un spaţiu greu de locuit pentru cel puţin o generaţie şi va demonstra generaţiilor viitoare cât de egoişti am fost, că nu le-am lăsat şi lor o parte din bogaţia Munţilor Apuseni.

(Ziarul de Iasi, 5.09.2013)